România trebuie să
treacă la o politică externă mai proactivă și să contribuie la
viitoarea întâlnire a Coaliției de Voință. E sfatul
politologului Corneliu Bjola, de la Universitatea Oxford, care
explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, ce ar trebui să
facă România și aliații pentru a dejuca planurile Rusiei.
Președintele Nicușor Dan alături de omologul său francez, Emmanuel Macron. FOTO: AFP
Viitoarea întâlnire a
Coaliției de Voință va avea loc la Madrid, pe 4 noiembrie, în
spatele ușilor închise și în condiții de securitate
excepționale. La întâlnire vor participa reprezentanţi ai 35 de
ţări, care se vor reuni pentru a discuta despre sprijinul
suplimentar acordat Ucrainei, a raportat El Mundo, citat de Mediafax.
Întâlnirea va fi găzduită de Ministerul Afacerilor Externe și va fi o reuniune „secretă, cu uşile închise” a
coaliţiei celor dispuşi să sprijine Ucraina. Participanţii ar fi
fost avertizaţi că telefoanele mobile sunt interzise şi vor fi
depozitate într-un loc special, ceea ce arată că vor avea loc
discuții grele, posibil și în contradictoriu, care nu ar trebui,
din perspectiva aliaților, să ajungă în spațiul public.
Politologul Corneliu
Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford și
director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, consideră că a
sosit momentul ca România să contribuie mai mult la această
coaliție și să-și susțină în același timp propriile interese
și propriul punct de vedere.
Adevărul: Negocierile
pentru o pace în Ucraina continuă, în spatele ușilor închise,
între americani și ruși, dar fără rezultate spectaculoase. Pe de
altă parte, europenii nu au avut acces, cel puțin până acum, la
masa discuților. Care ar fi realizările europenilor, în aceste
condiții?
Corneliu Bjola: Există
percepția greșită că europenii nu au punctat, dar în realitate
au făcut câte ceva. Și mă refer în primul rând la faptul că
europenii au creat această Coaliție de Voință, care promitea să
trimită trupe în Ucraina, în caz că se ajunge la un armistițiu
și în cazul în care Rusia va fi obligată să le accepte.
Deci, această coaliție
și cu planurile sale ar fi răspunsul la întrebarea ce au făcut
europenii până acum. Și nu este deloc puțin, mai ales că
europenii au investit enorm în sprijinirea Ucrainei și au contribuit concret, dincolo de aspectul financiar, inclusiv la
continuarea procesului de furnizare a armelor americane pentru
Ucraina.
Europenii încep să înțeleagă ce au de făcut
Ce ar putea face totuși
mai mult de atât, pentru a puncta și a ajunge să conteze mai mult?
Ce ar putea să facă mai
mult, iar aici inclusiv coaliția rămâne iarăși oarecum în
expectativă și este luată din când în când prin surprindere,
este să se adapteze mai bine la această amenințare pe care Rusia o reprezintă nu numai pentru Ucraina, dar și pentru Europa. Și am
văzut de curând acele incursiuni cu dronele rusești, iar de aici
reacția Europei să construiască un zid de drone. Cred însă că
ar trebui să se gândească la un rol mult mai activ. Cred că prima
prioritate pentru europeni în momentul de față, având în vedere
că totuși au acest scut NATO în jurul lor, este să fie mult mai
preocupați de războiul hibrid. Nu s-au așteptat la el, iar
est-europenii nu l-au înțeles foarte bine. De fapt, unii l-au
înțeles, mă refer la baltici și la polonezi, însă românii și
bulgarii nu par să-l fi înțeles prea bine, deși au tot trecut
prin încercări grele.
La ce fel de încercări
vă referiți în privința României?
Când spun asta, mă refer în special la pandemia care a ne-a pus la grea
încercare, dar și la alegerile de anul trecut. Pentru că știm, Rusia a
acționat și mai acționează în spațiul românesc, de fapt în
toată Europa, dar noi am arătat vulnerabilități serioase. Acum
sunt câteva semnale, pare că într-adevăr se acordă ceva atenție
acestui război hibrid cu Rusia, dar românii, și poate nu doar ei,
sunt departe de unde ar trebui să fie.
Cât privește europenii
în general, mă întrebați mai devreme ce ar putea să mai facă.
Mă gândesc că ar trebui să pună mai mult acces în general pe o
securitate împotriva războiului hibrid al Rusiei, care am văzut cu
toții că afectează toate țările europene. Am văzut semnale din
țări ca Danemarca și Germania, țări care se concentrează tot
mai mult pe această componentă cognitivă-informațională legată
de dezinformare, pe problemele de sabotaj care au crescut în ultimii
ani, problemele de atac cibernetic. Deci, nouă, europenilor, ne
trebuie un efort mult mai susținut cu o gândire foarte proactivă
și cu strategie foarte proactivă, dar toate acestea să fie
susținute și cu resurse alocate corespunzător.
Și aveți semnale că
s-a înțeles bine acest lucru la Bruxelles și în marile capitale
europene?
Am avut plăcerea să fiu
de curând la Parlamentul European din Bruxelles pentru o discuție pe
această temă, în care am susținut exact această idee. M-am
referit la nevoia de creare unei coaliții de voință europene, care
să fie foarte bine structurată pentru a contracara războiul hibrid
declanșat de Rusia împotriva întregii Europe, nu numai în Europa
de Est. Și m-am bucurat că cei cu care discutam păreau
că sunt din ce în ce mai receptivi la această idee, având în
vedere, cum spuneam, ce s-a întâmplat în ultimul timp în Europa.
Deci, ideea asta de război
hibrid, cum spuneam, era foarte familiară pentru o parte din țările din
Est și pentru țările nordice, dar era privită cu rezerve de către
cei din vest, pentru că nu simțeau la fel de intens. Ei, acum o
simt. De ce e nevoie de o coaliție de voință care să acționeze
în acest sens? Pentru că trebuie să fie o coaliție agilă, nu o
instituție din aceasta foarte rigidă, care se creează în 10 ani
și care, după ce se creează, mai durează încă vreo 5 ani până
să devină o structură mult mai flexibilă și care să evite
situații, cum vedem în momentul de față cu Ungaria, Slovacia,
posibil și Cehia, în care îi pot pune frâne și o pot bloca.
Ce îi lipsește României și cu ce ar trebui să iasă în față
Cum apare România în toată această ecuație, ce ne lipsește și ce ar trebui să
facem?
România trebuie să fie
mai proactivă și să contribuie la această coaliție. Și asta
este, de exemplu, și o temă bună pentru preşedinţia României.
Sau, în sfârșit, pentru autoritățile române în general.
Deci, când s-au dus la Copenhaga și au prezentat acel dosar legat
de alegerile din România, asta era o ocazie foarte bună ca noi să
avansăm această idee. Dar nu e timpul trecut. Trebuia să spunem,
putem și acum la viitoarea întâlnire, să le spunem: „bun, noi
am trecut prin aceasta. Uitați-vă că e și Republica Moldova, care
a trecut, de fapt, mult mai bine prin această problemă. Deci, avem
o anumită experiență. Sunt și alte țări care și-ar dori să se
implice. Hai să facem ceva”. Așa ar fi trebuit să spunem la
Copenhaga, așa ar trebui să spunem cu proxima ocazie.
Până la urmă, la
Copenhaga s-a vorbit și despre asta…
Da, e adevărat,
declarația finală s-a referit la asta, dar a fost mai degrabă ceva
vag. S-au referit vag la un scut al democrației, dar părea mai mult
o metaforă pentru declarația de final. Și asta nu e suficient.
Aici trebuie mai multă acțiune. Mult mai multă! Dar suntem încă
departe. Trebuie să depășim momentul acesta de semnalizare de
intenții. Am tot spus că ne-am dorit așa, că ne-am dorit altfel.
Și ce am mai putea
face la viitoarele acțiuni ale „Coaliției de Voință”?
Trebuie să intrăm direct
în acțiune. Și asta înseamnă să te implici, să conduci, să-ți
asumi niște poziții, să pui niște oameni care să se ocupe de
acest lucru și să intervii. Cred că ar fi o idee bună și ar
ajuta foarte mult. Pe lângă partea cu dronele, cu tancurile, cu ce
mai există și cu ce se tot discută, trebuie, de asemenea, și mult
mai multă determinare și acțiune pe partea de război hibrid.
Iarăși, când vorbeam de partea română, avem acest hub, propunere
pe zona de la Constanța, hub-ul de reziliență, îi spuneam, care,
în abordarea strategică trimisă de Uniunea Europeană, vorbea
exact de acest lucru. Se vorbea despre amenințările militare,
convenționale și nemilitare care vin pe spațiul Mării Negre.
Acum, aceste idei sunt iarăși bune de atașat la o propunere despre
cum această coaliție de voință s-ar putea structura. Iar România
ar trebui să prezinte acest hub ca pe un fel de nou cartier general,
eventual împreună cu alte state care s-ar implica. Și atunci
împușcăm mai mulți iepuri dintr-un foc! Pentru că așa am atrage
atenția asupra Mării Negre, care este foarte importantă și care are
o anumită vulnerabilitate. Pe de altă parte, în acest hub ai putea
combina într-adevăr toate aceste elemente la un loc, mai cu seamă
că ești exact pe granița unde lucrurile se întâmplă.
Corneliu Bjola. FOTO: Arhivă personală
Trump s-a apropiat de europeni
Revenind la ideea de la
început, vedem că europenii au contat prea puțin în negocierile
de până acum. Cum vedeți în acest moment relația transatlantică?
E o situație destul de
complicată, dar pare că președintele Trump a înțeles că trebuie
să fie de partea europenilor și a ucrainenilor. Unde intervine
problema mai serioasă, cel puțin pentru est-europeni, este legată
de Ucraina. Dacă angajamentul său va rămâne în continuare. Și
aici avem motive să credem că da. De ce spun asta? Pentru că
iarăși acțiunile pe care le-a făcut sau deschiderea care a avut-o
față de Putin, inclusiv cu primirea fastuoasă în Alaska, era
menită să creeze anumite condiții astfel încât acest armistițiu
pe care l-a obținut în Gaza, dar încă nu în Ucraina, să fie
realizat. Ce s-a întâmplat ulterior a demonstrat că eforturile
sale au fost în zadar. Ne amintim că imediat după acea întâlnire,
Putin s-a dus la Beijing, iar astăzi Rusia și China par și mai
mult legate. Iar decizia lui Putin a fost luată, probabil, ca un
afront personal de către Trump. Și de aici și reacția care a
venit, că de fapt Rusei este un tigru de hârtie care nu este în
stare să termine un război de trei zile în patru ani. Evident,
Tump nu dorește să angajeze forțe americane într-un nou conflict,
dar va continua să furnizeze arme Ucrainei, pentru că e un deal
financiar bun, pentru că aceste arme sunt plătite de către
europeni.
În condițiile în
care europenii duc de acum greul susținerii Ucrainei, dincolo de
faptul că SUA furnizează arme Kievului, identificați un domeniu în
care sprijinul lui Trump este esențial?
Problema de intelligence
este foarte sensibilă, pentru că doar americanii au această
capacitate de a-i ajuta ucrainienii. Și să sperăm că americanii
vor continua și pe viitor să le ofere acest ajutor ucrainenilor.
Pentru că lucrurile încep să meargă oarecum, pe termen mediu, în
favoarea Ucrainei, însă nu mă refer neapărat la ceea ce se
întâmplă pe front, unde rușii au inițiativa.
Dar lucrurile merg în
direcția bună în sensul în care Ucraina poate să-și dezvolte
acea capacitate militară, cu sprijin european, astfel încât acea
strategie de porc spinos, de care s-a vorbit mult timp, să îi ajute
să reziste la atacurile Rusiei.
Ceea ce putem spera mai
departe, în ciuda acestui insucces cu Premiul Nobel pentru
președintele Trump, este să mențină acel nivel de angajament față
de aliații europeni și față de Ucraina. Și sperăm că și-l va
menține. S-au stabilizat lucrurile, după ce au început destul de
furtunos, cu acele tarife comerciale, cu modul în care europenii au
fost certați de JD Vance la Munchen. Pentru că realitatea este că
a fost un început furtunos, dar în momentul de față relațiile
transatlantice s-au stabilizat.
De ce acceptă europenii să se subordoneze americanilor
Cum au reușit
europenii să-l îmbuneze pe Trump?
Spuneam că relația
transatlantică s-a stabilizat. Și s-a întâmplat asta și pentru
că europenii au oferit ceva ce administrația americană aștepta de
la ei. Pentru că în momentul de față, la Washington avem o
administrație tranzacționistă. Iar americanii voiau să le vândă
arme europenilor, pentru ca mai apoi aceștia să le dea Ucrainei.
Așa s-a ajuns ca europenii să acopere costurile înarmării
Ucrainei, cu arme americane. În plus, europenii au mai venit cu ceva
în întâmpinarea lui Trump și au oferit o anumită flexibilitate
în privința tarifelor comerciale.
Așa s-a ajuns și la o
relație de subordonare a europenilor, adică o subordonare poate și
mai pregnantă față de ceea ce era în timpul lui Biden. Totuși,
de ce acceptă europenii această relație asimetrică?
Europenii acceptă această
situație asimetrică în primul rând din motive strategice. Pentru
că nu au capacitatea în momentul de față să reziste singuri,
dacă ar trebui să facă față unei confruntări cu Rusia.
Există soluții pentru
a mai echilibra acest raport pe viitor?
Da, există perspective,
numai că totul înseamnă timp. Și vedem programul de reînarmare
european, acel SAFE, dar și alte inițiative. Toate sunt menire să
crească în timp capacitatea de apărare autonomă, convențională,
a Europei, astfel încât această asimetrie din relația
transatlantică să fie diluată pe viitor. Europenii au decis în
momentul de față să încerce să câștige timp, dar sunt
conștienți de slăbiciunea lor. Ei câștigă timp prețios și au
reușit să stabilizeze relațiile cu America oferind resurse
financiare.
Merita Trump Nobelul pentru pace?
Aminteați de eșecul
lui Donald Trump de a obține Premiul Nobel pentru Pace. În România,
părerile sunt împărțite, dar vedem că experți de talia lui
Valentin Naumescu, consilier al președintelui Nicușor Dan, susțin
că Trump ar fi meritat acest premiu. Dumneavoastră cum v-ați
poziționa?
Aș începe prin a spune
că poate nici mulți americani, inclusiv dintre colaboratorii lui
Trump, nu credeau că președintele poate lua acest premiu.
Interesant, am văzut că a apărut și scrisoarea de sustinere
pentru doamna María Corina Machado scrisoare, care este semnată de
Marco Rubio. E adevărat, Rubio a semnat ca senator și a făcut-o
anul trecut. A vrut să o susțină, împreună cu Michael Waltz,
care acum este ambasadorul SUA la ONU. Bun, nu vreau să intru eu în
polemici cu domnul Naumescu, el are o poziție politică.
Da, a fost o dezbatere, am
văzut-o și eu, dar dacă înțelegem care sunt obiectivele
Premiului Nobel așa cum au fost ele menționate de către Alfred
Nobel, putem să fim de acord cu faptul că premiul a ajuns la doamna
Machado. Și totul pleacă de la testamentul lui Nobel din 1895, în
care Alfred Nobel spune care ar trebui să fie condițiile pe baza
cărora se decide cui îi e atribuit premiul. Și pentru că ne
referim la Premiul Nobel pentru Pace, criteriile erau ca cel premiat
să lucreze pentru reducerea forțelor militare și pentru
organizarea de congrese ale păcii. Dar se menționa și că cel mai
mare merit e acela de a promova prietenia între popoare. Iar eu zic
că cel puțin dacă ne gândim la acest criteriu, e greu de văzut
în ce măsură Trump devine primul care să-ți vină în minte ca
să-i acorzi Premiul Nobel pentru Pace. Pentru că politica sa, în
momentul de față, este puțin mai abrazivă.
Taxe, tarife, amenințări,
de exemplu, față de Canada, față de Groenlanda, nu prea inspiră
genul acesta de spirit al Premiului Nobel. Și cred că, din acest
punct de vedere, profilul domnului Trump, cel puțin din ianuarie,
nu prea se mulează. Unde părea, într-adevăr, să spunem că face
lucruri excelente, că face diferența, e că, într-adevăr, s-a
implicat mult mai activ pe partea războiului din Gaza. Și că a
obținut o încetare a focului. Deci dacă această încetare a
focului continuă și se stabilizează, să spunem, anul viitor, s-ar
putea ca domnul Trump, a doua oară, să aibă mai mult succes în ce
privește Premiul Nobel. Cu condiția, evident, ca acțiunile pe care
le-a întreprins anul acesta să fie mai estompate, iar aici mă
refer la politica sa față de Groenlanda și Canada. Și mai e ceva.
Nu cred că un președinte care, de exemplu, trimite trupe militare
în Washington, în Portland, în Oregon, în Chicago, dă semnale că
e un om al păcii. Când pui totul în context și aduni toate aceste
elemente, e greu de văzut cum cineva ca Trump merita Premiul Nobel.