Politica
imprevizibilă a administrației Trump și slăbiciunile evidente ale
Uniunii Europene au readus în ultimele luni în discuție problema
securității României, în condițiile în care Rusia pare tot mai
greu de oprit în Ucraina. Istoricul Tasin Gemil explică, într-un
interviu pentru „Adevărul”, care ar fi cel mai de preț aliat
care ne poate salva în situația în care am fi atacați de Rusia,
înainte ca trupele NATO din Vest să intervină, dar abordează și
legăturile complexe de-a lungul istoriei dintre Turcia și România
și felul în care cele două state se susțin reciproc.
Turcia ar ajuta România în cazul unui atac rusesc. FOTO: Freepik
Adevărul:
Există parcă tot mai multe voci care spun că România ar trebui să
strângă mai mult relațiile cu Turcia și să se bazeze mai mult pe
Ankara, inclusiv pe plan militar, mai ales că avem o alianță, dar
care ar putea fi și mai bine definită. Cum vedeți dumneavoastră
lucrurile?
Tasin
Gemil: Da, aud și eu
tot mai mult că relațiile dintre România și Turcia capătă
importanță tot mai mare pentru ambele părți. Împărtășesc
această opinie având în vedere nu numai configurația geopolitică
actuală, ci și istoria. România și Turcia sunt singurele țări
din această zonă care se află, de multă vreme, în situații
geostrategice asemănătoare, chiar identice. Numai România și
Turcia sunt state balcanice pentru că au și câte o regiune în
Peninsula Balcanică: România – Dobrogea, iar Turcia – Trakya. Și
mai important, între România și Turcia nu există litigii
istorice, de natură teritorială sau juridică. Toate celelalte
state balcanice au asemenea probleme între ele, după cum și
România are cu Grecia (mănăstirile închinate), cu Bulgaria
(Dobrogea) și Serbia (Banatul), iar Turcia cu Grecia (Cipru, Tracia
și insulele egeene), Bulgaria (Tracia). Țările Române au fost
singurele state din regiune care nu au dispărut de pe hartă, în
lunga perioadă de dominație-protecție otomană de aproape 500 de
ani. S-a cultivat în această perioadă o încredere reciprocă,
chiar dacă au fost și războaie, împilări, abuzuri din partea
Porții otomane, și schimbări trecătoare de poziții din partea
Valahiei și Moldovei. De aici și imaginea în general pozitivă a
turcului în memoria istorică a poporului român.
La
o conferință internațională consacrată însemnătății
strategice a Balcanilor, care a fost acum vreo 7-8 ani, la Ankara, am
vorbit despre faptul că relațiile bune dintre România și Turcia
constituie motorul colaborării dintre statele regiunii.
Participanții la acea conferință au împărtășit punctul meu de
vedere. România și Turcia trebuie să-și dezvolte bunele relații,
sunt chiar condamnate să colaboreze pe toate planurile, pentru că
au nevoie una de cealaltă, iar motorul balcanic trebuie să
funcționeze cât mai bine. În Turkmenistan am auzit o zicală:
„Este mai prețios un vecin bun decât un frate aflat departe”.
Cât de prietene sunt Turcia și Rusia
Pe
de altă parte, avem și experți care reproșează Turciei o anumită
apropiere de Rusia, care ar ajunge chiar să pericliteze NATO. Este
Turcia lui Erdogan un aliat de încredere?
Cei
care susțin asemenea idei cred că nu cunosc, nici chiar la nivel
elementar, nu numai istoria raporturilor ruso-turce, dar nici istoria
României, nici pe cea Turciei, nici pe cea a Rusiei și cu atât mai
puțin pe cea a regiunii Mării Negre.
Și
ce ne spune istoria în această privință?
Dintre
toate țările europene și neeuropene, Turcia (înțelegem aici și
Imperiul otoman) a avut cele mai multe războaie cu Rusia, începând
cu sfârșitul secolului al XVII-lea și până la sfârșitul
Primului Război Mondial, adică timp de aproape 250 de ani. De cele
mai multe ori, aceste războaie au fost duse pentru apărarea
teritoriilor aflate sub dominație-protecție turco-otomană, în
primul rând Țările Române. Turcia și Rusia se cunosc reciproc
foarte bine și nu au încredere, chiar deloc, una în cealaltă.
Turcia știe prea bine că Rusia nu a renunțat nici astăzi la visul
ei de a pune stăpânire pe Strâmtori și de a-și muta capitala pe
malul Bosforului. De mult timp, Istanbulul a fost numit de ruși
Țarigrad, adică Orașul țarilor. Blazonul imperial rus este
vulturul bicefal bizantin, iar Moscova a fost proclamată de mult a
Treia Roma, Constantinopolul fiind a doua, în ideea de a sugera
dreptul Rusiei la moștenirea imperială romană. Pe de altă parte,
mai întâi Imperiul otoman, apoi Republica Turcia nu au renunțat la
rolul de protector al milioanelor de turco-musulmani din Imperiul rus
și URSS, mai înainte, iar acum din Federația Rusă. Sunt convins
că cei care conduc destinele Turciei au știut și știu foarte bine
obiectivele imperiale vechi ale Rusiei, inclusiv și îndeosebi pe
cele ale președintelui Putin, care sunt de altfel cât se poate de
vizibile, adică un imperiu rus mai mare decât a fost vreodată.
Au
existat totuși situații când cele două state au fost aliate…
Turcia
a fost aproape de Rusia o singură dată, dar pentru scurtă vreme și
în împrejurări extrem de grave pentru poporul turc. Imediat după
Primul Război Mondial, Turcia a fost izolată și atacată concertat
de coaliția statelor occidentale strânse în jurul Greciei, care
urmărea deschis distrugerea Turciei și reconstituirea Imperiului
Bizantin (Grecia Mare). Atatürk a fost nevoit atunci să se apropie
de Lenin, care a fost singurul care a ajutat Turcia, dar numai
material și cât se putea în acea vreme deosebit de grea și pentru
Rusia. Rusia bolșevică credea că va atrage și Turcia în mrejele
ei. Nu a fost așa. Turcia a rămas pe deplin independentă, dar nu a
uitat ajutorul primit de la Rusia, atunci când i-a fost foarte greu.
Așa se explică relațiile relativ bune ale Turciei cu Rusia în
perioada interbelică, când era „Micul Război Rece”, precum și
poziția de neutralitate a Turciei în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial.
Cât de multă încredere putem avea în Ankara
Dar
ce înseamnă Rusia pentru Turcia, în momentul de față?
Cred
că, acum, pentru Turcia, Rusia este un factor de contrabalansare.
Atâta vreme cât marile puteri occidentale, îndeosebi SUA, vor
izola Turcia, aceasta va fi nevoită să caute o altă putere pe
măsură, de care să se folosească pentru a contracara presiunea
Occidentului. Această putere poate să fie și China, la nevoie!
Și
mai poate fi considerată Turcia de încredere?
O
asemenea manevră nu înseamnă îndepărtarea Turciei de Occident,
cu atât mai puțin trecerea ei în tabăra adversă. Mai există un
motiv deosebit de important, de care se știe însă mai puțin,
pentru că nu este adus în atenție. Încă de la începutul
perioadei Reformelor (Tanzimat) (1839), Turcia aspiră la statutul
formal de națiune europeană, care i-a fost însă mereu refuzat, pe
diverse pretexte. Dar cauza principală a fost și este de natură
religioasă, așa cum de altminteri au declarat clar Vaticanul și
fostul președinte francez Valery Giscard d’Estaing. Totuși,
poporul turc, mai bine zis elita lui politică și culturală, nu a
renunțat nicidecum la acest scop. Turcia candidează la UE din 1987.
Este singura țară care așteaptă cu răbdare de atâta vreme să
fie acceptată în Europa!
Pe
de altă parte, ce motive ar avea Turcia să mențină unele relații
cu Rusia?
Rusia
este și a rămas încă o mare putere, care întâmplător se află
la Marea Neagră și se învecinează cu Turcia. În plus, noile
republici turcofone din Asia Centrală și Caucaz nu se pot desprinde
încă total de Rusia. Turcia trebuie să țină seama și de
interesele lor vitale, pentru a putea construi noul tip de
Commonwealth turcic, care cred că este o îmbinare de uniune
economico-culturală și alianță politico-militară. Nu se știe
încă ce atitudine vor adopta Occidentul și Rusia față de această
organizație, care pare să devină un soi de UE și NATO turcic, la
un loc, desigur mai restrâns. Turcia și Rusia nu au fost niciodată
aliate în sensul strict al cuvântului și nu vor fi nici de acum
înainte, pe când multe state mari occidentale au avut cu Rusia
relații strânse, de alianță militară și politică, de lungă
durată și în mod repetat. Armatele statelor vestice au luptat
alături de armata rusă, țaristă și sovietică, pe multe
fronturi, de multă vreme și de multe ori.
Rivalitate între Turcia și Rusia
Totuși,
cum arată de fapt relațiile Turciei cu Rusia, pornind de la
rivalitățile istorice și interesele antagonice din Asia Centrală?
Putem vorbi de o prietenie sau de relații strânse, cordiale?
Relațiile
actuale dintre Turcia și Rusia nu sunt nici de alianță și nici
măcar de prietenie. Ele sunt de colaborare, în limitele
principiilor diplomatice de vecinătate și de promovare a
intereselor reciproce. Dar dincolo de raporturile diplomatice și
politice, care sunt de conjunctură, relațiile dintre Rusia și
Turcia sunt profunde pe plan economic. Nu am la îndemână cifre,
dar cred că schimbul comercial este mare, chiar foarte mare. Rusia
este o piață imensă pentru antreprenorii turci, pentru
exportatorii de legume și fructe, de textile, încălțăminte,
mașini-unelte, materiale rulante și chimice etc. După cum, Turcia
importă nu numai petrol-gaz din Rusia, ci și centrale nucleare, iar
numărul turiștilor ruși din Turcia este cel mai mare dintre toți
turiștii străini care frecventează această țară. Turcia
compensează și cu produse rusești restricțiile impuse ei pe plan
comercial de statele occidentale, în primul rând de SUA.
Pentru
că aminteam de rivalitatea istorică ruso-turcă, care dintre cele
două forțe ale Estului punctează mai bine în confruntarea lor
indirectă?
Rivalitatea
dintre Rusia și Turcia pentru zone de influență este pe cale să
fie câștigată de Turcia, care desigur a profitat de războiul din
Ucraina și de sancțiunile occidentale asupra Rusiei. Turcia nu
aplică aceste sancțiuni și câștigă mult. Asia Centrală,
Caucazul de sud și mare parte din Balcani sunt deja de partea
Turciei. Organizația Statelor Turce (plus Ungaria) este o prezență
tot mai vocală și colorată pe plan internațional. Președintele
Trump a invitat recent la Casa Albă președinții celor cinci
republici islamice, foste sovietice, din Asia Centrală. Apropierea
și cooperarea strânsă dintre țările turcofone este o realitate
tot mai vizibilă, în toate planurile, inclusiv academic și
parlamentar. La început, în anii 1990, Turcia a făcut unele
greșeli în relațiile cu „frații turci” din Asia Centrală și
Caucaz. Atât guvernanții, cât și oamenii de afaceri turci au
manifestat atitudini de superioritate față de acești frați, ceea
ce a produs reacții, chiar revolte și bătăi sângeroase între
patronii turci și angajații autohtoni. Cu timpul, comportamentul
turcilor din Turcia, oficiali și afaceriști, față de frații din
afară a fost revizuit, devenind unul de respect și cooperare
frățească. Există chiar un departament, cu rang de minister la
Ankara, destinat problemelor turcilor din afara Turciei.
Neotomanism sau megalomanie?
În
ce alte zone se ciocnesc interesele celor două state?
Din
acest punct de vedere, în atenția Turciei actuale se află cu
prioritate două regiuni: Balcanii și Asia Centrală+Caucazul de
Sud. Balcanii au fost apanajul istoric otoman, ceea ce a înlesnit
restabilirea influenței turce în regiune. În schimb, Asia Centrală
și Caucazul de Sud s-au aflat multă vreme sub stăpânirea Rusiei.
Dar Turcia a reușit să îndepărteze de aici, în mare măsură,
influența rusească și să o înlocuiască cu cea turco-islamică.
Procesul a fost lung și anevoios, dar a meritat. Încercarea
președintelui Erdogan, din anii din urmă, de a atrage și lumea
arabă musulmană în jurul Turciei nu a reușit, după cum era și
de așteptat. Nu a fost neotomanism.
Fiindcă
ați amintit de neotomanism, Erdogan, așa cum știți, a fost acuzat
că ar promova un amalgam ideologic de Islamism, Turcism şi
Imperialism otoman, cunoscut azi, conform definițiilor unor
istorici, drept neotomanism. Cât de întemeiate sunt aceste acuzații
și în ce măsură Ankara chiar ar putea să urmărească asemenea
obiectiv?
Cei
care au pus această etichetă nici nu știu ce este otomanismul. A
fost vorba doar de un țel megaloman sau proiect politic calculat
greșit. Arabii și, cu atât mai puțin, Iranul șiit, nu se bucură
de prea mare simpatie în Turcia. Primele contacte între persanii
sedentari și turcicii nomazi au fost în perioada preislamică, în
urmă cu 1700-1800 de ani. De la început, aceste relații au fost
conflictuale, fiind între o populație sedentară evoluată și
populații nomade neevoluate. Aceste raporturi antagonice de durată
au fost reflectate și în celebra „Șahname” a lui Firdousi,
prin antiteza Eran – Turan. Și astăzi, persanii îi privesc cu
superioritate pe turci, în primul rând pe azerii aflați în număr
mare în Iran. Iranul a fost, veacuri la rând, principalul inamic al
Porții otomane în Orient. Îndelungatele și repetatele războaie
ale turcilor otomani cu turcii safavizi din Iran au fost chiar mai
crâncene decât cele cu creștinii europeni. Așa se explică și
poziția de-a dreptul paradoxală a Republicii Islamice Iran față
de războiul azero-armean, în care statul islamic șiit i-a susținut
și îi susține pe creștinii din Armenia împotriva musulmanilor
șiiți din Republica Azerbaidjan. Iar pe arabi, turcii îi văd ca
pe cei care au trădat Turcia și s-au aliat cu englezii. La rândul
lor, arabii îi acuză pe turci că au alterat Islamul.
Profesorul Tasin Gemil
Deci
orice proiect vizând o mare alianță turco-arabă ar fi sortit
eșecului?
Nu
cred că va reuși vreun proiect de coalizare a Turciei cu lumea
arabă. Cu atât mai puțin cu Iranul, care, după opinia mea, a
rămas în continuare rivalul principal al Turciei în Orientul
musulman. Cu riscul de a scandaliza multă lume, vreau să-mi exprim
și aici convingerea că Israelul este aliatul natural al Turciei în
Orientul Apropiat și Mijlociu. Israelul s-a dovedit deja un
susținător de bază, alături de Turcia, al Republicii Azerbaidjan
împotriva coaliției Armenia-Iran-Rusia. În evul mediu, când
evreii erau prigoniți în toată Europa creștină, mai ales în
Spania și Portugalia, Imperiul otoman a fost singurul stat care a
oferit protecție oficială evreilor de pretutindeni, timp de sute de
ani. Turcia kemalistă și-a deschis și ea porțile evreilor
persecutați de fasciști în Europa.
Revenind
la relațiile bilaterale turco-române, vedem că în ultimul rând
tot mai multe companii turcești, în special din industria militară,
investesc în România. Ne-am putea aștepta și la alte investiții?
Se
știe că Turcia a făcut progrese mari, îndeosebi în ultima vreme,
în producția și înzestrarea militară. Potrivit unui raport
prezentat recent Parlamentului francez, Turcia se află deja printre
primele zece țări din lume la exportul de armament. Armata turcă
este redutabilă, fiind a doua ca mărime din NATO. Aceste vești ar
trebui să bucure România, dat fiind parteneriatul strategic dintre
cele două țări, precum și apartenența comună la NATO. Turcia a
declarat în mod repetat și a demonstrat că este garanta
securității României.
Turcia, prima care s-a declarat solidară cu România în situațiile delicate
Ceea
ce spuneți acum e un detaliu extrem de important, poate prea puțin
cunoscut opiniei publice. Ați putea să ne dați câteva exemple?
Două
exemple cred că sunt suficiente. În anul 1939, când România s-a
confruntat cu amenințări agresive la hotarele sale, Turcia a fost
singura care a declarat răspicat că va respecta tratatul ei de
alianță cu România, încheiat la 17 octombrie 1933, pe 10 ani, și
va interveni în favoarea ei, inclusiv militar. La 25 martie 1939,
ministrul de externe al Turciei, Șükrü Saraçoğlu, a declarat că
„la orice apel al României, Turcia va răspunde prompt”.
Totodată, același ministru de externe turc l-a avertizat ferm pe
ministrul de externe bulgar, Hoise Ivanov, că în cazul unei
agresiuni a Bulgariei împotriva României, Turcia va respecta
prevederile tratatului său de alianță cu România și va trece
imediat la acțiuni armate în ajutorul ei, atacând fără rezerve
Bulgaria. Șeful Guvernului României, Armand Călinescu, a declarat
atunci, public, că „gestul Turciei ne-a impresionat extrem de
mult”.
După
dispariția Pactului de la Varșovia, în martie 1991, România a
rămas practic fără garanții de securitate. Situația
internațională era deosebit de complicată și riscurile unor
atacuri la granițe sau ale unor tulburări interne erau cât se
poate de reale. Doar două state au garantat atunci securitatea
României, Franța și Turcia. Nu întâmplător, primii președinți
de republică care au vizitat România postcomunistă au fost
François Mitterand al Franței, în aprilie 1991, și Turgut Özal
al Turciei, în septembrie 1991. Fiind atunci membru al
Parlamentului, am fost invitat la dineul oferit la Cotroceni în
onoarea Președintelui Franței, când am nimerit la o masă cu
ofițeri francezi de rang înalt, din suita Președintelui F.
Mitterand. La aceeași masă era și Sergiu Nicolaescu, senator. La o
întrebare directă a lui Sergiu Nicolaescu, ofițerii francezi ne-au
asigurat că Franța garantează securitatea României.
În
timpul vizitei Președintelui T.Özal m-am aflat în apropierea
acestuia, având și o întrevedere particulară, la dorința Domniei
Sale. Îmi amintesc că, Președintele T.Özal a ținut să-mi dea de
înțeles că Turcia este preocupată de securitatea României și că
îi va acorda susținerea necesară la nevoie. Cred că era un mesaj
de asigurare direcționat și către comunitatea turco-tătară.
Cooperarea
româno-turcă și în domeniul producției de armament este urmarea
firească a alianței și parteneriatului strategic.
Cum colaborăm cu Turcia în domeniul militar
Și
ajungem la prezentul care ne dă atâtea dureri de cap și frisoane
doar privind situația geopolitică din această regiune. Cât de
avantajoasă e pentru cele două țări această colaborare în
planul industriei militare?
Recent,
chiar săptămâna trecută, la o întâlnire cu ministrul de Externe
român, Oana Țoiu, ministrul de externe turc, Hakan Fidan, a
reiterat hotărârea Turciei de a investi în industria de apărare a
României. Nu numai în domeniul dronelor, Turcia este performantă
deja și în construcții navale, blindate, avioane de luptă etc. Nu
cunosc detalii, dar cred că producerea de armament, echipament
militar și componente în cooperare cu firme de profil din Turcia ar
fi avantajoasă pentru România, din punctul de vedere al prețurilor,
dar și al altor facilități. Armata română trebuie să se
înzestreze cât mai repede și cât mai bine pentru apărare, așa
cum fac, de altminteri, toate statele europene. Turcia este mult mai
interesată decât SUA sau Anglia, de exemplu, ca România să fie o
țară puternică și din punct de vedere militar, dată fiind
vecinătatea ei la Marea Neagră și Balcani.
Ați
punctat mai devreme câteva momente esențiale ale relațiilor
bilaterale turco-române. Sunteți istoric, așa că nu pot rata
prilejul să vă rog să intrăm și mai adânc în istoria acestor
relații. Dincolo de anumite episoade de confruntări, cum ar putea
fi ele caracterizate și în ce măsură se poate spune că românii
au avut influențe turcești benefice?
Românii
s-au aflat în contact direct cu turcii (turcicii) timp de peste
1.500 de ani, mai întâi cu cei care s-au perindat pe pământurile
românești ca migratori (huni, avari, bulgari, hazari, uzi,
pecenegi, kîpceaci/cumani), apoi românii au stat 130 de ani
(1241-1370) sub stăpânirea-protecția tătarilor din marele stat
Hoarda de Aur (Imperiul Kîpceak), iar curând după aceea, românii
au trăit, timp de aproape 500 de ani, sub dominația-protecția
turcilor otomani. Este o lungă, foarte lungă perioadă care a
influențat atât procesul de formare a poporului român, cât și
evoluția sa istorică, în ansamblu.
Referindu-ne
strict la perioada otomană, trebuie să arătăm că diferența
religioasă și raportul dominant-dominat au imprimat relațiilor
româno-otomane și caracteristici antagonice. Dar cert este faptul
că fără această lungă dominație-protecție turco-otomană,
destinul istoric al românilor ar fi fost cu siguranță altul.
Cum ar fi arătat România fără Turcia
Și
cum ar fi putut arăta destinul României sau al Principatelor
Române, ar fi fost mai bine sau din contră?
Nu
putem ști dacă ar fi fost mai bine sau mai rău. De bună seamă,
ar fi ideal ca toate popoarele și țările, mari și mici, să
trăiască în libertate și armonie. Numai că istoria omenirii a
fost cu totul alta. Încă de la începuturile istoriei lumii,
oamenii, triburile, apoi popoarele și țările s-au luptat în
continuu unele cu altele, pentru supraviețuire sau supremație. Cei
mari și puternici i-au dominat, stăpânit pe cei mai mici și
slabi. Țările Române au fost permanent învecinate cu state mari,
puternice, care nu de puține ori le-au atacat pentru a le cuceri. Nu
au reușit. În același timp, aceste state mari s-au luptat și
între ele pentru a pune stăpânire pe teritoriile românești. În
cele din urmă, turcii-otomani au fost cei care au putut să le
subordoneze, dar în anumite condiții, care au fost respectate până
la capăt, adică timp de o jumătate de mileniu. Nicolae Iorga
releva o realitate istorică când spunea că țările române nu au
fost cucerite, ci s-au lăsat cucerite.
Nu
sunt puțini istoricii care susțin că Turcia sau Imperiul Otoman au
dat de multe ori dovadă de mult mai multă toleranță față de
populațiile din teritoriile cucerite, valabil și față de
creștini. Ba chiar se spune că turcii au fost de regulă mult mai
rezonabili, inclusiv cu românii, comparativ cu Imperiul austro-ungar
sau cu cel Țarist. Este corectă această percepție?
În
toată perioada cât au fost controlați de turci, românii nu și-au
pierdut niciodată ființa statală, au avut libertatea religioasă
neîngrădită, autonomie administrativă, armată proprie și
dreptul de stăpânire asupra pământului străbun, pe care nu s-a
construit nici o moschee și nici un supus musulman al sultanului
turc nu a fost învoit să-și însușească nici măcar un petec din
pământul unui stat românesc, pentru a-și face o gospodărie sau
să-și ridice o casă. Asta a fost situația timp de 500 de ani! Pe
când multe state și popoare vecine, unele socotite mari și
puternice, au dispărut de pe hartă pentru vremuri îndelungate.
S-a
scris și s-a vorbit foarte mult de exploatarea materială, se zicea
chiar „până la sânge”, a Valahiei și Moldovei de către
Poarta otomană. Este adevărat, toate cele trei țări românești
au plătit biruri (haraci) anuale statului otoman, ca preț al
garantării securității hotarelor și locuitorilor lor. În
prezent, pe baza documentelor financiare din arhivele turcești,
putem evalua aproape cu exactitate faptul că aceste biruri anuale
plătite de români turcilor se situau, împreună, în jurul
procentului de 1% din suma totală a veniturilor anuale ale
Imperiului otoman. Iar pentru mărfurile, îndeosebi oi și orz, care
erau luate în cantități mari din Valahia și Moldova, în primul
rând pentru piața imensă a Istanbulului și pentru aprovizionarea
armatei otomane aflată în campanii europene, se achita în mod
riguros prețul pieței de la acea dată. Nu s-a calculat încă, dar
este posibil ca Poarta otomană să fi cheltuit mai mult cu apărarea
Țărilor Române, decât procentul de 1% menționat. În același
timp, nu putem omite însă sumele mari pe care domnitorii și
boierii români erau nevoiți să le achite, destul de des,
sultanului și marilor demnitari otomani, inclusiv comandanților de
la Dunăre, pentru obținerea și păstrarea tronurilor. Din păcate,
aceste sume nu pot fi încă cuantificate, dar cert este faptul că
ele erau mai mari decât suma birului oficial. Sigur, aveau loc și
jafuri locale, samavolnicii ale unor potentați otomani de la
granițe, dar evul mediu a fost, în general, o epocă a violențelor
și nedreptăților. Țările Române au fost ținute sub
supraveghere turco-otomană o vreme atât de lungă nu atât pentru
valoarea lor economică, cât pentru poziția lor geostrategică de
state tampon, de baze necesare pentru apărarea limesului imperial de
la Dunăre, precum și pentru a asigura transportul și
aprovizionarea armatelor expediționare otomane în Europa de est și
centrală.
La
sfârșitul Războiului de independență, în 1878, a început o
nouă perioadă în relațiile româno-turce, de această dată ele
se bazau pe egalitate deplină și respect reciproc. Este de reținut
faptul că Turcia a recunoscut oficial independența României
înaintea marilor state occidentale, iar trecerea Dobrogei sub
autoritatea României a fost dorită mai mult de Turcia decât de
membri ai Parlamentului României. O simplă răsfoire a volumului cu
dezbaterile parlamentare din acea vreme este edificatoare în acest
sens. Exista atunci riscul ca Dobrogea să rămână sub stăpânirea
Rusiei sau să fie cedată Bulgariei, ceea ce însemna un mare
pericol pentru Turcia și așa sleită de războiul recent încheiat.
Soluția Congresului de la Berlin, din iulie 1878, de a împărți
Dobrogea istorică între România (2/3) și Bulgaria (1/3), a fost
pur și simplu salvatoare pentru Turcia și benefică pentru România.
Dobrogea românească a devenit o barieră în calea expansiunii
rusești către Balcani. Noile raporturi dintre România și Turcia
au început sub auspicii din cele mai favorabile și s-au dezvoltat
rapid, pentru ca, după scurta întrerupere din vremea Primului
Război Mondial, când cele două țări s-au aflat în tabere
adverse, să fie reluate ca relații de prietenie și cooperare
rodnică. De această dată, ambele state se bazau pe mari victorii
naționale, care au marcat nu numai evoluția istorică a fiecărui
stat în parte, ci și derularea relațiilor dintre ele, în toată
perioada interbelică. România și-a desăvârșit, la 1 Decembrie
1918, procesul de formare a statului național unitar, iar Turcia a
obținut victoria finală în Războiul pentru independență
națională și a proclamat, la 29 octombrie 1923, Republica Turcia,
sub conducerea unui lider cu adevărat genial, care a fost Mustafa
Kemal Atatürk.
Avem relații bilaterale tot mai bune
Cum
au fost afectate relațiile bilaterale de regimurile care s-au
succedat în România în perioada interbelică, iar apoi odată cu
venirea comuniștilor la putere?
Guvernarea
militaro-fascistă, apoi regimul comunist instaurat în România au
afectat temporar și evoluția relațiilor dintre cele două țări.
Intrarea Turciei în NATO, în 1952, a declanșat în blocul
comunist, în primul rând în URSS, România și Bulgaria, o
campanie antiturcă furibundă, care a mers și la falsificarea
grosolană a istoriei, inclusiv și îndeosebi în manualele școlare.
De aici și unele reminiscențe antiturce chiar și în zilele
noastre. Îndepărtarea României de Moscova, începută deschis în
aprilie 1964, a fost continuată de Nicolae Ceaușescu, care a apelat
și la mijlocirea Turciei pentru reapropierea de marile state
occidentale. În „Epoca de Aur”, relațiile dintre România și
Turcia au atins cote deosebit de înalte, încât în fiecare an
aveau loc vizite reciproce la nivel de președinți și
prim-miniștri. A fost o perioadă fecundă și pentru cooperarea
balcanică.
Dar
după Revoluția din 1989?
După
căderea regimului comunist, în Decembrie 1989, noul regim democrat
a avut ca prioritate absolută reconstruirea relațiilor cu
Occidentul, cele cu răsăritul fiind neglijate în bună măsură,
între care și cele cu Turcia, deși aceasta a fost una dintre
primele țări care a întins mâna pentru a ajuta România, atât
economic, cât și politico-militar. Turcia a salutat, chiar cu
entuziasm, transformările democratice din România. Cifra de afaceri
dintre cele două țări a crescut rapid, ajungând la câteva
miliarde pe an, iar acum se apropie de 10 miliarde. Aflat recent în
vizită la București, ministrul comerțului din Turcia, Ömer Bolat,
a declarat că cifra de afaceri dintre cele două țări ar fi fost
fixat acum la 20 de miliarde de dolari pe an.
Prima
țară și primul oraș pe care românii le-au vizitat în număr
mare și tot mai mare, după căderea comunismului, au fost Turcia și
Istanbul. Românii au văzut cu ochii lor că părerile în privința
Turciei și turcilor, care fuseseră vehiculate până atunci, în
presă și în multe cărți de istorie din România, nu corespundeau
realității. La rândul lor, miile de afaceriști turci, la început
mici și mărunți, apoi din ce în ce mai mari, au descoperit o
Românie primitoare, chiar mai primitoare decât multe alte țări,
mai ales occidentale.
În
prezent, între cele două țări, există mai mulți lianți, mai
consistenți decât altădată. Dacă înainte aceste legături se
bazau pe paginile de istorie comună și pe minoritatea turco-tătară
din România, acum există și o puternică comunitate economică a
cetățenilor turci din România, ca și a cetățenilor români din
Turcia, dar și a cetățenilor turci originari din România. Aceștia
din urmă, în majoritate tătari, sunt deja bine organizați și
deosebit de activi în formarea imaginii pozitive a României în
Turcia.
Ce ar face Turcia dacă am fi atacați din Est
Haideți
să luăm în calcul un scenariu radical, evident de nedorit, și să
presupunem că Rusia, după ce ar zdrobi Ucraina, ar decide să atace
România. Și că ar face-o cel mai probabil pe mare. Care ar fi
reacția Turciei, ne-am putea baza pe aliații noștri turci?
Este
o întrebare grea și insolită. Să sperăm că așa ceva nu se va
întâmpla. Dacă, totuși – Doamne ferește! – se întâmplă,
ce ar fi de făcut?! În vremurile de acum, trebuie să ne gândim și
la o asemenea situație. Fără nici o reținere pot să afirm că,
în cazul unui atac naval împotriva României, Turcia va interveni
rapid cu toate forțele sale din Marea Neagră, pentru respingerea
agresorului, indiferent cine ar fi acesta. Articolul 5 al NATO, dar
și prevederile din tratatele bilaterale ar obliga și ar justifica o
asemenea acțiune. Nu numai acordurile juridice, ci și interesele
fundamentale ale Turciei la Marea Neagră ar reclama o asemenea
intervenție. Marea Neagră a fost secole la rând un „lac otoman”,
nu numai pentru desfășurarea în siguranță a comerțului, ci și
pentru apărarea strâmtorilor și a marelui oraș Istanbul, capitala
imperiului. O nouă agresiune militară a Rusiei în Marea Neagră ar
afecta grav securitatea strâmtorilor, a Istanbulului și, în
consecință, a Turciei, ca țară și stat. Turcia cred că are
forțe redutabile pe și în Marea Neagră. Rusia știe prea bine
care sunt interesele vitale ale Turciei la Marea Neagră. Nu cred că
va îndrăzni să facă ceva contrar acestor interese fundamentale.
Întorcându-ne
la un prezent mai pașnic, sperăm, v-aș întreba cât de bine ne
cunoaștem reciproc și ce ne lipsește încă pentru a duce aceste
relații la nivel superior?
Dacă
aș fi nevoit să folosesc un singur cuvânt pentru evaluarea
relațiilor turco-române
în prezent, acest cuvânt ar fi Excelent. Din câte știu eu, nu
există, de multă vreme, vreun impediment în derularea și
dezvoltarea acestor relații. Am semnale că ambele guverne arată
grijă deosebită, chiar exagerată, pentru a menaja
susceptibilitatea celeilalte părți.
Pentru
a cultiva și întări încrederea reciprocă, cred că ambele țări
se pot baza pe adevărul din istorie, fără rețineri, pe interesele
comune la Marea Neagră și în Balcani, pe NATO și parteneriatul
strategic, pe creșterea schimburilor economice și, nu în ultimul
rând, pe oamenii de valoare din ambele țări, care știu mai bine
decât alții ce trebuie făcut pentru consolidarea relațiilor
dintre ele.
Ca
răspuns la ultima parte a întrebării dumneavoastră aș aduce în
discuție o chestiune ignorată până acum, anume diferența mare,
chiar foarte mare, dintre preocupările istoricilor din cele două
țări în tratarea relațiilor dintre ele în trecut. Dacă în
România, istoria raporturilor cu turcii, în primul rând cu Poarta
otomană, a reprezentat o preocupare fundamentală, în Turcia,
istoria relațiilor cu românii a fost și este tratată ca o temă
minoră, dacă nu chiar nesemnificativă. Pot fi invocate mai multe
motive aici. Dar mă opresc doar la cea de metodologie. Raportată la
dimensiunea istoriei otomane, problema raporturilor cu Țările
Române este desigur una secundară, dar nu minoră. Șase dintre cei
mai vestiți sultani ai istoriei otomane au mers în fruntea
armatelor în șapte mari campanii împotriva Valahiei, Moldovei și
a Transilvaniei.
Unde mai e de lucru în relațiile cu Turcia
De
ce s-a neglijat această temă în Turcia, unde ați identifica
problema?
Cronicarii
turco-otomani acordă însemnătatea cuvenită informațiilor legate
de voievozii români, la fel și documentele din arhivele turcești,
care sunt în număr impresionant în privința țărilor române.
Problema este la istoriografia turcă actuală, care a ignorat tema,
nu în mod deliberat, ci pur și simplu pentru că a subapreciat
problema, din cauza lipsei de informații, a necunoașterii limbii
române, a inexistenței, chiar și astăzi, a specialiștilor în
materie. Situația cred că se poate remedia, dar prin efort comun.
Un specialist în românologie înseamnă un istoric turc cunoscător
în profunzime al istoriei și al culturii române, al limbii și al
paleografiei izvoarelor istorice. Dar așa ceva nu a existat și nu
există încă, din păcate, în istoriografia turcă. Dar în ultima
vreme au apărut probleme și la istoriografia română, care nu mai
are specialiști în măsură să cerceteze și să publice surse
documentare de factură turco-osmană.
Care
ar fi soluțiile, în acest moment?
Mă
gândesc la specializări în parteneriat ale tinerilor istorici
români în Turcia și ale tinerilor istorici turci în România. Cu
ani în urmă, am promovat un asemenea proiect prin Institutul de
Turcologie din UBB Cluj. Obținusem din Turcia mai multe burse,
inclusiv pentru specializarea în limba și paleografia turco-osmană,
dar nu am putut trimite la Universitatea din Istanbul decât o
singură tânără din Cluj, care a învățat (foarte bine) limba
turcă modernă. Nu am găsit alți doritori, în special pentru
osmanistică, pentru că tinerii de astăzi sunt mult mai pragmatici
decât am fost noi, cei din generațiile vechi. Turcologia, în
general, și osmanistica, în special, sunt domenii deosebit de
dificile, care reclamă multă muncă și abnegație, ceea ce nu este
la îndemâna oricui. Trebuie găsite alte modalități, poate mai
atractive, căci într-adevăr o asemenea specializare reclamă timp
și sacrificii. Salariul de cercetător științific, fie și
specializat în osmanistică, este relativ mic și nu există nici
stimulul academic. Deși s-a ilustrat prin personalități marcante
și realizări științifice de prestigiu internațional, turcologia,
în speță osmanistica, cred că este singura specialitate din
știința românească din cadrul căreia nu a fost ales nici măcar
un singur membru al Academiei Române. Țara vecină Ungaria, de
pildă, este recunoscută pe plan mondial pentru excelența sa în
turcologie, inclusiv în osmanistică și tataristică, și încă
din veacul al XIX-lea. În fiecare an, Ungaria a trimis și trimite
în Turcia și în alte țări, 7-8 tineri pentru specializare în
turcologie. Cel puțin 2-3 din fiecare contingent de bursieri ajung
să se specializeze în domeniu și cu timpul să performeze. Zeci de
turcologi maghiari au fost și sunt membri ai Academiei de Știință
a Ungariei și ai multor Academii străine. În schimb, turcologia
românească, cel puțin osmanistica, se află în prezent în
primejdia dispariției! În accepțiunea mea și nu numai,
osmanistica înseamnă, în primul rând, cercetarea directă și
valorificarea surselor istorice otomane, inclusiv și îndeosebi prin
publicarea unor volume de documente vechi transliterate și traduse.
Istoricii
turci de seamă, care au scris istoria generală otomană sau volume
și studii consacrate relațiilor cu Rusia, Polonia, Ungaria și
Habsburgi, au abordat subsumat raporturile cu Țările Române, în
contextul desfășurărilor politico-militare otomane în Europa.
După știința mea, până acum, în Turcia nu a apărut nici un
studiu temeinic consacrat istoriei raporturilor dintre Poarta otomană
și Țările Române. În ultima vreme, mai bine zis în epoca
internetului, am sesizat totuși unele preocupări la tinerii
istorici turci, mai ales ca teze de licență și de doctorat, legate
mai ales de Transilvania și Moldova, dar și de Valahia.
Cu
ce ar putea veni tinerii istorici turci care încep să se aplece
asupra istoriei comune și a relațiilor dintre cele două părți
încă din perioada medievală?
Istoricii
turci pot să aibă contribuții majore, mai ales pe plan documentar
din arhive, la aprofundarea și lărgirea temei, ceea ce ar suplini
în mare măsură și lipsa din ultima vreme a aportului documentar
de factură turco-osmană din istoriografia română. Cred că
intervenția instituțiilor științifice, din ambele țări, ar
putea impulsiona cooperarea româno-turcă și în planul cunoașterii
istoriei comune. Un acord punctual între Secția de Istorie și
Arheologie a Academiei Române și Türk Tarih Kurumu (Societatea
Turcă de Istorie), forul academic turc cel mai prestigios în
domeniu, ar fi binevenit pentru avansarea unor programe
guvernamentale de cooperare științifică, atât în domeniul
arheologiei (Dobrogea, Banat, Brăila ș.a.), cât mai ales în
investigarea arhivelor și realizarea în comun a unor colecții de
surse privind istoria relațiilor româno-turce. De asemenea, cred că
ar fi utilă organizarea unor manifestări științifice tematice,
eventual periodice, ale istoricilor din cele două țări, precum și
publicarea în colaborare a unor volume de studii istorice de interes
comun. Pe vremuri, în anii 1970, se înființase chiar și o Comisie
mixtă a istoricilor din cele două țări, care, în condițiile
României de atunci, nu a reușit însă să depășească limitele
formalismului.
Cunoașterea
istoriei poate contribui, de multe ori chiar în mod inconștient, la
cultivarea bunelor raporturi sau, dimpotrivă, la exacerbarea
dușmăniei dintre popoare și țări. Depinde de cum este cunoscută
și propagată istoria. Ca unul care știe bine istoria adevărată
atât a românilor, cât și pe cea a turcilor, sunt pe deplin
convins că ambele popoare pot găsi sprijinul necesar și în
istorie pentru a întări colaborarea și prietenia dintre ele.
Cine este Tasin Gemil
Profesor universitar doctor Tasin Gemil este fondator și director al Institutului de Turcologie al Universității Babeș-Bolyai din Clluj (2009-2022). Profesorul Gemil are și o carieră în diplomație. El a fost primul ambasador al României în Azerbaidjan (1998-2003), apoi în Turkmenistan (2004-2007). În anii 90 a fost deputat în Parlamentul României (1990-1996). Este membru corespondent al Societății Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu) (din 1988), membru onorific al Academiei Oamenilor de Știință din România (din 2015), membru străin al Academiei de Științe din Republica Tatarstan (din 2016).